Feeds:
Articole
Comentarii

editorial Cuvântul, nr. 6, iunie 2009

Am participat de curând la cea de-a patra ediţie a Colocviului Tinerilor Scriitori (desfăşurată între 15 şi 17 mai la Alba Iulia, având revista Cuvântul printre partenerii media); ironia sorţii a făcut ca prezenţa mea la aceste manifestări să fi început abia odată cu ediţia de anul trecut, după împlinirea vârstei de 35 de ani. Adică atunci când, teoretic, „tinereţea” scriitorului încetează.

paul cernat, 2009Ce-i drept, n-am fost singurul „tânăr întârziat” din program: printre participanţi l-am regăsit pe inimosul basarabean Mihai Vakulovski, leat cu mine, şi l-am cunoscut face to face pe decanul de vârstă, Marin Mălaicu Hondrari (38 de ani), un om de o modestie şi de un bun-simţ impresionante. N-aş vrea să vorbesc prea mult despre cum a fost acolo a fost, în pofida numeroaselor absenţe, neaşteptat de bine, din două motive principale: 1) gazdele albaiuliene au fost impecabile, 2) USR a dat mână liberă tinerilor insider-i (un cristian, Claudiu Komartin, Cosmin Ciotloş, Smaranda Şchiopu) să se ocupe de organizare, iar aceştia s-au achitat cu brio. M-aş opri, în schimb, ceva mai mult asupra unui aspect relativ gingaş asupra căruia am mai zăbovit şi cu alte ocazii: statutul de „tânăr scriitor”. S-ar putea să mă înşel, dar am rămas cu vaga senzaţie ca o parte a invitaţilor absenţi au ţinut să se derobeze de o eticheta resimţită probabil ca suspectă. Am avut, de altfel, ocazia să constat cu alte prilejuri o anume segregare a „juniorilor”, ţinuţi de seniori într-un fel de ghetto şi mângâiaţi, simbolic, pe cap cu condescendenţă. Scriitor tânăr va să zică, pentru opinia comună, un fel de speranţă care încă n-a confirmat decisiv, un „începător” fără suficientă experienţă competiţională, un fel de fotbalist necopt care se tot încalzeşte pe margine aşteptând ieşirea din teren a jucătorilor epuizaţi sau accidentaţi. Cu alte cuvinte, un ins care nu stă bine pe propriile picioare şi are încă nevoie de tutelă.

Dintr-un alt punct de vedere, scriitorul tânăr pare să desemneze în imaginarul colectiv scriitorul neinstituţionalizat corespunzător, neinstalat în funcţiile de conducere ale breslei şi în punctele de reală influenţă/autoritate ale câmpului literar. Un caz aparte îl constituie optzeciştii militanţi, care n-au mai apucat să intre în Uniunea Scriitorilor după marea blocadă politică ulterioară alegerilor interne din 1981 şi care nu s-au integrat nici după deschiderea porţilor din 1990. După cum se ştie, unii dintre ei se consideră ori sunt consideraţi şi azi tineri sau încă tineri scriitori, parte a aceluiaşi „val” cu noii veniţi de după 2000 Mi s-ar putea obiecta aici că şi „tânăra generaţie” a anilor 30 a rămas în istoria literară ca atare, deşi mulţi dintre membrii ei au avut o senectute îndelugată şi rodnică. Aşa este, iar exemplele pot fi multiplicate. Dar ce te faci când vezi că pe listele scriitorilor traduşi în străinătate figurează, în opinia multor comentatori, „tineri” precum Petru Cimpoeşu, a cărui vârstă se apropie de 60. Tot printre juni, ba chiar printre „douamiişti” sau, cum le spune Daniel Cristea-Enache, „milenarişti”, sunt trecuţi în mod curent prozatori maturi precum Filip Florian, Dan Lungu, Răzvan Rădulescu, pentru a nu mai vorbi de Doina Ruşti. Uluit, i-am regasit adesea pe listele cu „tineri critici” pe Nicoleta Sălcudeanu, Tudorel Urian, Mircea A. Diaconu, Simona Sora, Iulian Costache. S-ar putea să fie totuşi la mijloc, mi-am zis, şi alte motive, ca de pildă intervalul scurt sau relativ scurt care s-a scurs de la data debutului editorial. Şi, în definitiv, eşti „tânăr scriitor/critic” atâta vreme cât cei din jur te percep ca atare. Ce, e mai bine să fii considerat „bătrânicios”, „dinozaur”, „expirat”, „prafuit”?

Pe de alta parte, „tinereţea” afişată a unor scriitori cu vârste mai mult sau mai puţin fragede îmbracă adeseori aspectul paul cernat 2unui refuz programatic al instituţionalizării. Una dintre dezbaterile cele mai animate ale amintitului Colocviu de la Alba Iulia s-a intitulat „De ce e bine sau nu e bine să intri în Uniunea Scriitorilor”. Amuzant mi s-a părut faptul că unii dintre „refuznici” nici nu ştiau ce va să zică Uniunea, temându-se că, o dată admişi în ea, ar putea fi puşi cu anasana la activităţi birocratice şi sterilizante. „Suntem artişti, suntem creatori, suntem independenţi, rămânem în underground, nu vrem să intrăm în Sistem!”, au clamat vehement câţiva, reeditând vechi sloganuri romantice sau avangardiste. Şi încă: „Suntem tineri, nu vrem să intrăm în Uniune doar pentru că ne asigură pensia sau înmormântarea”! Iată, într-adevăr, o ipostază demnă de luat în seamă a conflictului dintre tineri neinstituţionalizaţi şi tomabaterele instituţionalizate. Un alt reproş recurent: „Prea mulţi scriitori fără valoare sunt primiţi în Uniune!” a fost însă anihilat de replica lui Marin Mălaicu-Hondrari: „Dar oare câţi dintre noi merităm cu adevărat să intrăm în USR?”.

Am fost eu însumi, ani de zile, un contestatar al USR. Totuşi, după pasul la offside care, prin alegerea lui Nicolae Manolescu drept preşedinte, a scos definitiv din joc concurenta ASPRO (organizaţie devenită nefuncţională din varii motive), după deschiderea Uniunii către tineri pe toate fronturile (inclusiv către nemembri), după recredibilizarea premiilor literare (urmând derivei axiologice din perioada Laurenţiu Ulici), după alte iniţiative productive (concursuri de proiectcuvantule, burse, întâlniri de lectură etc.), după introducerea unor criterii sporite de exigenţă la primirea de noi membri, nu cred că mai are sens să vorbeşti despre USR ca despre o „instituţie comunistă nereformabilă”. M-am bucurat să constat că nu numai un ruginit ca mine a ajuns la astfel de concluzii, ci şi un spirit underground precum un cristian, a cărui vocaţie de organizator s-a vădit, din nou, din plin. Asta nu înseamnă că instituţia cu pricina nu are suficiente „bube”, unele grave dar care instituţie din România nu are? Ceea ce m-a pus întrucâtva pe gânduri a fost imaturitatea naivă a atitudinii „rebele”, faptul că nu puţini tineri poeţi par să ignore complet că Uniunea Scriitorilor este (şi) un sindicat, iar scriitorul are, ca orice meseriaş, posibilitatea să-şi apere drepturile şi statutul.

Din fericire, a existat şi o parte plină a paharului: tinerii scriitori au dovedit, cu ocazia acestei ediţii a Colocviului, că nu sunt doar nişte „rebeli fără cauză”, ci că sunt în stare să se şi managerizeze bine, să stea, adică, pe propriile picioare.

mihail vakulovski 2009

CTS_09_ALBA 182la muzeu

La Alba Iulia a avut loc în perioada 15-17 mai cea de-a patra ediţie a Colocviului Tinerilor Scriitori (CTS). Lucru, care, fără îndoială, poate părea lipsit de importanţă, ba chiar desuet, atâta vreme cât statutul scriitorului, fie el şi „bătrân”, nu prea interesează pe nimeni. Dar aceasta este o altă discuţie.

Cosmin Perta 1Aşteptările mele erau minimale, luând în considerare precedentele ediţii la care participasem (Bucureşti şi Cluj), iar ceea ce eu consideram a fi eşuat înainte se datora în primul rând participanţilor, şi nu organizatorilor. Nu doar cei din „generaţia 2000” au participat la CTS, însă douămiiştii au fost, vrând-nevrând, în centrul manifestării, iar printre preocupările principale ale douămiiştilor s-au numărat de la început dezinteresul faţă de orice acţiune instituţionalizată şi împărţirea  în grupuri şi grupuleţe, care îşi afirmă individualitatea şi îşi arată dispreţul binevoitor faţă de celelalte grupări douămiiste. Majoritatea veneau pentru a „sonda piaţa”, nu pentru că îi lega un deziderat comun. Pornind de la aceste premise este lesne de înţeles de ce ediţiile anterioare ale CTS nu au avut succesul scontat, iar din punctul meu de vedere nici anul acesta nu avea mai multe şanse. Ei, bine, mă bucur că m-am înşelat.

Trecând peste organizarea excelentă pentru care merită lăudaţi Cosmin Ciotloş şi un cristian, anul acesta s-a produs ceva inedit cu „tinerii scriitori”, la Alba s-a produs un soi de osmoză pe care o cred fără precedent în relaţiile dintre scriitori după apusul „generaţiei ’80”, în care chiar funcţiona celebrul principiu al muschetarilor. Nu vreau să par sau să devin patetic, însă trebuie să recunosc că m-a impresionat că după şase, şapte ani de lupte intestine, oameni care nu au nimic altceva în comun decât această încadrare generală de douămiişti s-au comportat în sfârşit ca o generaţie, trecând peste toate impasurile etice şi estetice.

Înainte să merg la Alba scriam într-un editorial al revistei „Cuvântul” că se aşteaptă mult de la această ediţie a CTS pentru că se împlinesc zece ani de la primele debuturi în reviste ale principalilor douămiişti şi ar trebui, după zece ani, ca douămiismul să confirme în sfârşit ca generaţie.

Îmi păstrez rezervele în ceea ce priveşte lianturile, punctele de convergenţă sau afinităţile acestei generaţii (pentru că le cred cvasi-inexistente), însă despre aceste lucruri am scris deja (ultima dată chiar în editorialul pomenit mai sus), important este că, deşi fundamental diferiţi, aşa-numiţii douămiişti au învăţat să comunice, să se înţeleagă şi să se accepte unii pe alţii, comportându-se, aşa cum ar trebui, ca soldaţi, locotenenţi, generali din regimente diferite, de arme diferite, dar din aceeaşi armată, strânşi într-o tabără în faţa unui iminent război.

Războiul de care vă pomenesc nu este doar o hiperbolic-alegorică glumă, ci conţine o mare parte de adevăr, exact acea parte de adevăr care în opinia mea certifică „generaţia 2000” fără drept de apel. În tren, întorcându-mă de la Alba Iulia, răsfoind reviste, am dat peste ceea ce numesc „constituţia” generaţiei 2000 şi totodată declaraţia de război împotriva generaţiei 2000: în revista „Echinox” un tânăr redactor, pe care chiar am avut plăcerea să-l întâlnesc în urmă cu câteva luni, îşi afirmă vehement la rubrica „ce ne enervează” iritarea faţă de toţi membrii generaţiei 2000, pentru că ar fi egoişti şi înfumuraţi. Nu voi discuta calitatea de fals sau adevăr a afirmaţiei sale, mă interesează doar atitudinea care, exprimată astfel, certifică o generaţie (aşa cum douămiiştii s-au răsculat împotriva optzeciştilor Cosmin Perta 2pentru că îi enerva ceea ce a fost înaintea lor, această scânteie de revoltă, care cu siguranţă se va aprinde împotriva douămiiştilor, ne semnalează că deja deranjăm). Întâmplător, am găsit şi un al doilea exemplu: în acelaşi tren, citind „Noua literatură”, am aflat că la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti s-a născut o revistă care în articolul program se defineşte ca nefiind douămiistă. Iată din nou douămiismul pus la colţ de cei care vin după el şi prin aceasta recunoscut şi validat ca generaţie.

La Alba Iulia s-a produs o nouă unire, mult mai mică, dar importantă totuşi, unirea douămiiştilor, iar la întoarcere am aflat cu certitudine că nu există doar douămiişti, aşa cum credeam, ci, iată, există chiar şi mult trâmbiţata până acum „Generaţie 2000”. Rândurile s-au strâns. Umili şi sfioşi, cu textele-n braţe, aşteptăm „noii” tineri.

Constantin Virgil Banescu

CTS_09_ALBA 041George Vasilievici, Mihail Vakulovski, Ana Dragu, Constantin Acosmei, Florin Partene

Partene, Acosmei si Khasis